2.9 La interiezion o estlamazion
La interiezions ie esprescions particuleres y ne muda nia tla forma. Les ne n’à nia liams gramatichei cun i autri elemënc dla frasa, ma les realisea da sëules l senificat de na frasa ntiera te na forma cunzentreda.
La interiezions dà esprescion a sensazions y sentimënc defrënc: dubité, marueia, despazienza, legrëza, duel. Les à nce la funzion de formulé n cumando, n salut, na cherdeda o de nvië via n cuntat (hallo? sci? eh...). Tipiches dl rujenà comunicheieles cuntenuc desvalifs, aldò de coche les vën pronunziedes. L cuntest, i gesć y l tonn che suvënz les acumpanieia, juda a stlarì l senificat.
Ah (= bruntleda)! Da chëst’ëura ruves adalerch?
Ah (= plajëi)! Ce bon che é maia!
N possa desferenzië danter interiezions primeres, che ie paroles che possa mé vester interiezions (ah, ëuca, oh, ciau) y interiezions segunderes che ie inuemes, agetifs, verbs o nce d’autra paroles che fej pert de n’autra categoria gramatichela y che vën adurvedes cun funzion de interiezion, coche na “parola-frasa” (bel!, bestia!, bedaia!, no!, sci!, va!).
Tan che uni parola possa unì adurveda, te cër cuntesć, coche interiezion.
La locuzions interietives ie grupes de paroles nuzedes coche estlamazions (Ma n tel spavënt!, Per amor de Die!, S’lauda Idie y la Madona!).
L tonn dla usc che l’interiezion à tl rujenà vën auzà ora tl scrit cun l sëni estlamatif. Datrai ne vën l sëni estlamatif nia metù do la interiezion, ma do vel’ autra parola.
L pustom h che possa unì dant tla forma scrita dla interiezions, l caraterisea y l juda a ne fé nia cunfujion cun d’autra paroles. Mé dinrer al n valor fonetich (per ej.: hutia o rehl).
Na carateristica dla interiezions ie chëla de vester bona de dé esprescion al senificat de na frasa ntiera. Purvon ma a nes nmaginé n nseniant che uel fé scuté na tlas che fej na drëta tiotena: l bat cun la pizes di dëic sun mëisa, l ti cëla burt ala tlas y pona sautel su y ti dij dut mbusià ala tlas: Po’? Sce n ulëssa giamië ora chësta esprescion – tan scëmpla y mpo tan tlera – messëssen jì a tò de d’autra interiezions ti dajan na ntonazion imperativa: Scutëde!, Basta! o se nuzé de na frasa verbela, per ejëmpl: Ulëis’a la finé?, Finëdela via cun chësta fuera!, Śën sons propi stuf! y n.i.
2.9.1 La ujes onomatopeiches
N possa cunscidré sciche interiezions nce la onomatopées, che ie chëla secuën- zes foniches che cëla de fé do n sonn naturel.
La formes onomatopeiches possa vester:
- na secuënza de sonns: brrr (n sgric), crach (na fuera sëcia de zeche che se romp), miau (l viers de n giat), drin (l sonn de n brunsin);
- n adum de silbes: cocodè (viers dla gialina), chichirichi (viers dl gial);
- repetizions che reprejentea n sonn tipich: cip cip (cianté di uciei), tic tac (la fuera ritmica de n’ëura mecanica), bau bau (l baië dl cian), din don o din don dan (l sonn de ciampanes).
N valgun ejëmpli de interiezions o estlamazions che n adurvova pludagiut o che vën dant mo al didancuei:
Canta chël! te l giates’a bën mo!
O baudi! iel pa mé chësc?
Oh, ce vel’ de bel!
Po’pa, lascia mé che l feje!
Ëpu, lascia che l dije!
Pu danz, che la ie nsci!
Diaucënghe, la ie mefun jita mel!
A mostro, chësta buta feter puech!
Taicher taicher, la ne jirà pa autramënter!
A iusta, bon che te me l es lecurdà!
O iojo, propi chël?
A propi, possen pa l crëier?
Perdieja stëila, chësta ne n’ëssi nia ratà!
Ma va pa pu, chësta stënti a crëier!
Ciuhui, ce bel che l ie sa mont!
Hoi, ies’a bele ruvà?
Hola, spazete!
Pst, scutëde!
Tu vé, a fé nsci la paies’a!
Diverda vé, a jì da tlo via!
Ou, ce bel!
Ocio vé, tlo iel pa n sautel!
Oha, mët n pue’ verda!
Pu sambën, che la ie nsci!
Pa pu, te l’é bele dit!
Osćio, la ie pa danz nsci coche te dijes!
Scandenó, iel ma mpo mo jit!
Ëuca, ce smacëda che me é dat!
Ma sce, ncuei scechela sciche l toca!
Malan (y si vedla), chësta ne me ie nia jita fata!
Tu ies stat, chetù?
Sëis bën a una, chevó?
Ciau, co vala?
Adio, muesse jì, a duman!
Co dijen pa? – Co scrijen pa?
Pu, pa, sce, ma
Chësta pitla paroles vën adurvedes sciche estlamazions y à n valor renfurzatif y azentuatif:
Pu scota śën! Va pu sce te posses jì! Pu sci sci! Pu no no! Aspieta ma! Ma va!
L feje pa bën mo ncuei!
Chëla ie pa na chëutra ciauda!
Fat al pa aslune a fé chësc!
Nsëira al pa tarluià y taunà giut alalongia!
Sce dì pa pu! Sce vie pu tosc!
Mei te na negazion y te na dumanda
La parola mei vën adurveda coche negazion, cumpanieda dal elemënt de negazion ne y l azënt dla frasa ie cunzentrà sun mei:
Ne l es’a tu mei udù?
Ne ies’a mei jita a l crì?
Ne l é mei audì ciantan!
Chël ne me dij mei na drëta!
A Urtijëi se auden ora plu suvënz la forma mëi: Ne l es’a tu mëi udù?
Mei possa nce unì dant te na dumanda y avëi l senificat de “n iede”; l azënt se cunzentrea sun l verb:
Ies’a tu mei jita a la crì?
L ëis’a mei ancuntà a Persenon?
Ne contela pa mei vel’ de nteressant?
